Cu bicileta pe ploaie, ceață, noroi, frig, întuneric,…..

Ski Muntele Mic 1 martie 2009

11 februarie 2009 Comments (0) Trasee

Lindenfeld – un sat nemţesc părăsit

!!! Galerie Foto – http://www.concordialugoj.ro/readarticle.php?article_id=17
Traseu: (Timişoara) –Lugoj-Caransebeş-Buchin-Poiana-Lindenfeld

Acces : din Caransebeş – ieşirea spre Băile Herculane(Orşova) – în primul sat (Buchin) se face prima la dreapta spre Poiana. Din Poiana tot în faţă pe drumul principal până se termină asfaltul, de aici drumul se bifurcă , în stanga ar trebui să se vadă un pod şi marcajul (bandă roşie) care duce până în Lindenfeld sau chiar până în Gărâna.

Îmi doream neapărat să plec la munte, am luat vacanţa şi nu aveam de gând să stau acasă. Vineri seara am fost la club, la şedinţă unde am hotărât că dacă e zăpadă pe Muntele Mic mergem acolo la ski, dacă nu , plecăm de mâine (sâmbătă) la Herculane , dormim acolo şi facem un traseu: posibil cheile Ţăsnei sau până la Balta Cerbului. Rămânea doar ca Arpi să sune pe cineva pe Muntele Mic să vedem dacă putem skia sau nu.

Sâmbătă am stat toată ziua acasă şi am aşteptat să mă sune cineva să mă lămurească unde mergem. După ora 13 mi-am pierdut răbdarea şi am început să sun eu : de ski nu era bun şi la Herculane eram doar eu şi Arpi care am fi mers , aşa că am renunţat pentru că nu merita.
Pentru duminică m-am gândit că ar fi frumos să mergem pe Cheile Caraşului, să intrăm într-o peşteră ceva, mai ales că vremea nu se anunţa favorabilă.

Sâmbătă seara am tot dat telefoane să hotărâm unde mergem : Răzvan mi-a dat ideea cu Lindenfeldul ; Jim spunea că am putea merge pe Măgura Margna ; Norby – Cheile Caraşului- Peştera Liliecilor.

În fine după ce am vorbit cu toţi nu am ajuns la nici un rezultat. A rămas că ne sunăm dimineaţă, vedem cum se prezintă vremea şi hotărâm unde mergem.

Duminică dimineaţa mă trezesc devreme , mă uit pe geam şi văd că înspre Muntele Mic se deschide şi răsare soarele de undeva din crestele masivului Ţarcu. L-am sunat pe Jim prima dată pentru că el venea din Timişoara , şi pe restu mai apoi. La ora 9 ne-am adunat în faţa liceului Brediceanu : eu , Nelu , Arpi şi Vio , urma să vină şi Jim şi apoi să hotărâm unde mergem. Poate ne-am fi strâns mai mulţi dar din cauza unor „defecţiuni” la telefon alţii nu au putut fi contactaţi. Până să vină Jim a început să picure, am intrat în maşină şi am aşteptat, şi am aşteptat, şi am aşteptat. În sfârşit pe la 9:50 era şi Jim cu noi , şi am zis HAI ! că vedem noi pe drum unde mergem. Până aproape de Caransebeş a tot plouat , dar la intrarea în Caransebeş am observat că se înseninează în partea dreaptă , adică cam pe unde era Lindenfeldul. Era clar: aceea era direcţia noastră!
Din Buchin ne-a îndrumat un poliţist spre Poiana , drumul asfaltat, ingust dar bun şerpuia după cursul pârâului Valea Mare până după sat încă vreo 3 – 4 km. La un moment dat se termină asfaltul şi drumul se bifurcă : în stanga peste pod spre Lindenfeld pe bandă roşie şi în faţă un drum forestier care nu ştiam unde duce.

Am lăsat maşina la intersecţie, ne-am echipat şi am hotărât să o luam pe drumul forestier , să facem puţină orientare în teren pentru că aveam harta şi busola cu noi.
Am plecat la drum. Soarele îşi mai arunca din când în când câte o rază către noi, în timp ce noi descopeream bucuroşi după fiecare curbă a drumului alt peisaj cu sălaşe agăţate în vârfurile dealurilor, cu livezi de pomi , căpiţe de fân şi mine abandonate. E un drum scos parcă dintr-o poveste.

Busola ne arată direcţia de mers şi ne spune să abandonăm drumul în favoarea unei poteci înfrunzite peste un pâriaş în stânga drumului.

Poteca ne poartă prin frunze până la genunchi pe lângă sălaşe părăsite şi pe lângă urme de animale sălbatice încă „calde” după cum spune Vio. La un moment dat am pierdut poteca, dar am luat-o în sus prin pădurea deasă pentru că eram siguri că după deal ar trebui să apară satul. Aşa a şi fost, de îndată ce am ajuns pe culme am zărit turnul bisericii din sat. De pe culme am luat-o în stânga pe curbă de nivel şi am ajuns la drum şi la marcaj, care mai apoi ne-a condus până în sat. Într-un final am ajuns acolo şi am constatat, parcă cu regret că mai era doar o casă locuită, în rest erau doar rămaşiţele unei civilizaţii: ruine, obiecte ruginite şi garduri care stăteau să pice. Nici din biserică nu a mai rămas mare lucru : o cruce de lemn prăbuşită în locul altarului , câteva icoane şi nişte scări putrezite care conduc spre turnul şi clopotul bisericii.

Ne-am tolănit în centrul satului şi am mâncat câte ceva, ba chiar am şi schimbat câteva vorbe cu câinii ciobanilor care îşi mai păşteau oile pe meleagurile acelea. La plecare am vorbit puţin cu un localnic , probabil şi singurul, care a ajuns acolo cu o maşină de teren. El ne-a spus că nemţii au început să-şi revendice terenurile şi că vor să-şi ridice iarăşi casele pe pământurile părinteşti.
Am început să coborâm , de data asta pe drum, pe marcaj; mai jos am avut din nou câteva „discuţii” cu alţi câini care şi-au dat seama că nu vrem să le furăm nimica din „gospodării” si s-au retras, aşa că ne-am continuat drumul pană la maşină.

În concluzie a fost o tură plăcută şi frumoasă care v-o recomandăm dacă sunteţi doritori de peisaje rustice (dar pe marcaj, nu pe unde am fost noi).

Tura de la maşină se face în aproximativ 5 ore dus întors.

Lasă un răspuns

Sari la bara de unelte