Peștera Românești 7 decembrie 2008

Lindenfeld – un sat nemţesc părăsit

25 ianuarie 2009 Comments (0) Trasee

Cu bicileta pe ploaie, ceață, noroi, frig, întuneric,…..

!!Galerie Foto – http://www.concordialugoj.ro/readarticle.php?article_id=14

…..unde eram? …..eee, vineri seară veneam cu trenul de la Timişoara şi pentru că nu mai făcusem nimic interesant în ultimele weekenduri mă tot gândeam, ce ar fi posibil??? Vremea era nasoală şi aşa se anunţă şi pentru următoarele zile. Cândva mai târziu mă sună Călin. …- na ce facem, mergem undeva?….dar nu aveam nici o idee, ceva care să mă entuziasmeze. Aşa din vorbă în vorbă am ajuns la concluzia că cel puţin mergem cu bicicletele undeva pe la Jdioara. Ok. Stabilim să ne întâlnim dimineaţă la 10 la magazinul de biciclete, ……..că doar facem aşa o plimbare 😛 ca doi moşi.

Dimineaţă vremea e ca porcu. Picură, totul e gri şi ud, sunt vreo 4 -5 grade. Mă echipez, mânc ceva în viteză şi plec. Lanţul face mai urât decât m-aş fi aşteptat să facă la întoarcere. La Bike Center facem o mică revizie. Ungem ce-i de uns şi pe la 11 fără 10 reuşim să decolăm din Lugoj. Roţile ne poartă prin sate, pe drumul neaglomerat până la Jdioara, unde ajungem la 12 fără câteva minute. Aici deja plouă, nu doar picureală….f…k….dar noi intrăm înăuntru la „restaurantul” bunica lui Călin, unde masa ne aştepta plină. mmmmmmmmmmm, numa bine se mai uscă şi hainele şi inovăm un sistem de protecţie anti stropitul de la roata din spate. După plăcinte urmează o sesiune de tăiat lemne. La ora 14 fără câteva minute…time to go!!!! Mama şi bunica lui Călin cred săracele că mergem la Lugoj direct, că doar plouă, vremea e cum nu se poate mai scârboasă. Dar nu…, noi hotărâm să facem o incursiune şi până la Căprioru.

Până la Nădrag ploaia mai stă, dar devine din ce în ce mai ceţos. În sus începem să dăm piept cu noroaiele dezlănțuite de ploi şi topirea zăpezilor. Peste tot plin de buşteni. Se taie tot ce mişcă :(….oare de ce nu mai avem zăpadă şi ne iau apele?!). Sus ceaţa devine tot mai lăptoasă şi în liniştea aia absolută noi urcăm şi ne gândeam …ce ar fi să ne trezim cu vreo 1000 de ani în urmă :P. Ultima bucată chiar înainte de a ajunge în poiană urcăm pe lângă biciclete. Nu pentru că nu mai avem putere, ci din cauză îndelungată de stat pe şezut de bicicletă anumite părţi ale corpului se resimt intens, şi asta mai ales la urcare.

Ajungem sus. E ora 17, şi acuş se întunecă. Ceaţa nu cedează iar noi pe acelaşi principiu hotărâm să mergem mai departe. Avem frontale şi traseul până la Fîrdea prin pădure e oarecum pe creastă, îl găsim uşor. Imediat după plecare, pe drumul forestier ce însoţeşte traseul o bucată, noroiul devine imposibil…Împingem la biciclete, aşa că numa bine avem timp să observăm urmele de câine, lup sau ce o fi fost. Erau cât mâna lui Călin în mănuşă :(( hmm , par proaspete, poate îi e foame :P. Odată cu bezna totală aprindem frontalele, şi ne dăm seama că pe ceaţa asta nu au nici un efect. Găsirea traseului devine din ce în ce mai enervantă, dar noi ne menţinem buna dispoziţie gândindu-ne cum vom vâna un iepure aruncând cu lemne după el şi apoi îl vom frige (am văzut pe Discovery ).

Porţiunea de traseu prin boscheţii de pe creastă chiar dacă neplăcută a decurs destul de fluent. După ce culmea se lărgeşte, presupun eu, imediat după vârful Brainul Mare ne-am trezit direct în budă. Aşa că fără să ezităm am luat-o la vale pe partea dreaptă pe un drum forestier de taf (care în mod sigur ne va scoate undeva). Noroiul era peste tot. Pe jos, pe bicicletă, pe mine ( am picat de vreo 2 ori). Panta era foarte mare, chiar nu îmi dau seama cum a putut individul cu taful să urce pe acolo…it’s magic. La un moment dat începe să se audă tot mai tare o apă, şi în mintea noastră era deja o vale, un drum forestier civilizat, poate chiar şoseaua de la Făget spre Fîrdea. Mai mergem vreo 50-75 de metri şi surpriză, ajungem la răul îngheţat. Hmmm…, practic tot druml ăla de taf era o albie de pârâu în pantă de 30-40 % şi pe deasupra era şi acoperit cu un pod de gheaţă dintr-o margine până în alta. La locuri noi, distracţii noi, adică ne dăm pe partea dorsală la vale, prin ceaţă, cu bicicletă parcăm pe post de frână sau amortizor după caz. După ce trecem şi de proba de patinaj artistic,  în sfârşit ajungem la un drum mai normal dar nu fără noroi. De aici în aproximativ 30 de minute ajungem la Gladna Montană şi nu la Caransebeş cum tot vehiculau unii :P.

În sat pace şi linişte. Plini de bucurie că am ajuns la civilizaţie aşa devreme ( 20.30) ne răsfăţăm cu câte un baton de cereale. Drumul mai departe a trecut ceva mai repede pe sub roţi decât ne aşteptam. La Surduc am luat-o prin sate, pe principiul că oricum aşa ne-am propus de la bun început, şi drumul chiar dacă e mai rău, e mai puţin circulat. De la Bîrna avem aproape în totalitate asfalt încă bun şi după câteva pauze scurte de banană, de baton , de…., suntem spre Lugoj. Coborârea de pe Dealul Viilor ne lasă fără grai. Suntem îngheţaţi, la 50 km /ora prin 3-4 grade şi fără mişcare, efectul e cam dur. Nu-i bai, suntem ca şi acasă (Călin). Eu mai pedalez 5 km şi …home sweet home! …cartofi franţuzeşti şi..mmmmm.
aaaaa…am dormit super bine 😛

Lasă un răspuns

Sari la bara de unelte