Ture de inceput de toamna

Tăul Groapele din munții Retezat

26 octombrie 2016 Comments (0) Trasee

Toamna în Fundătura Ponorului

Tură de toamnă, pentru trup și suflet (16 oct 2016)

Duminica este acea zi a săptămânii în care dacă te trezești înainte de răsăritul soarelui, sigur te așteaptă o aventură frumoasă. Asta am făcut și noi: Otilia și Călin, Nelu Gașpar, Jim,  Rareș-Alex-Gabi și Dan Petrescu, Niki și Andreea, Elena, Fuxi și Thea. Ne-am întâlnit înainte să se lumineze de ”ziuă” și am pornit motoarele spre lumea Hațegului, o altfel de lume; una încântătoare, vie, ritmată și colorată.

img_4192

 

Pe drum, în gând, fiecare dintre noi proiectam deja o imgine despre Fundătura Ponorului, locul spre care ținteam, locul de poveste fotografiat și publicat în tot felul de reviste și în spațiul virtual. Acest fenomen de promovare se află la limita dintre deformare și informare, însă îndeamnă spre un real. Adică ne cheamă sau ne trimite în natură, acolo  unde vom înțelege atât cât suntem pregătiți să înțelegem, vom vedea atât cât ochiul și mintea noastră va putea să cuprindă și vom simți totul, pentru că inimile noastre au înțelepciunea de dincolo de timp și spațiu, iar natura va potrivi în ele tot ce-i mai frumos și sănătos din ea.

img_4188

Așadar amuzați de tot felul de povestioare pe care le-am împărtășit pe drum în mașinile noastre ”de epocă”, am ajuns în Ponor, era lumină și totuși ne aflam sub un cer acoperit de nori grei și gri care picurau rar.  La ieșirea din sat s-a încheiat și drumul asfaltat și sper bucuria unora dintre noi a început distracția motorizată off-road. Apoi, ușor, pe rând am renunțat la mașini, ne-am mutat dintr-una-n alta, iar Rareș a fost cel mai vesel și cel mai cuminte, pentru că a călătorit și di calu’ cu Dan și în mașina lu’ Alex și a lu’ Niki. Într-un final toți mergeam la pas spre pădurea care devenea tot mai misterioasă, pe când cerul tot mai prietenos.

img_4206

Ajunși la primul popas întinderea albastră s-a deschis în fața noastră și astfel cei pasionați de fotografie au surprins primele momente deosebite. Se ridica și ceața și plecau departe și norii. Am continuat plimbarea cu mic, cu mare, printre covoare roșii-galbene-verzi și cateodată indigo, urmând tot felul de pași, printre brazii silențioși în bătaia vântului, dar și printre foioasele vorbărețe foc. Ici-colo câte-o brândușă sau câte-un fruct mic și roșu rătăcit. Câteodată ne-am mai jucat de-a tehnologia și am descoperit cat de precis e satelitul, dar și cat de valoroasă e orientarea care vine natural. Nu era un traseu nici secret sau ascuns nici marcat, dar care ne tenta adesea să-l scurtăm. Așadar am tot ales variante care mai de care mai interesante și așa l-am întâlnit pe cel care păstorea pașnic mioarele lui sănătoase, la o aruncătură de băț de sălaș. Omul a povestit cu noi despre iarnă, despre lume și ca să fim siguri că ne vom întâlni din nou i-am promis o fotografie pe care urmează să i-o dăruim. Așa că, personajul fără teamă ni s-a alăturat și cu amprenta unui sat viu în fundal, a fost captată prima fotografie cu echipa de drumeți.

Cu toții doream să vedem cum ”dispare” apa-n stâncă și păstorul ne-a sugerat: ba p-acolo, ba p-acolo; dar când a pomenit de caș proaspăt, cu toții am ales să-l urmăm la casa lui. Ne aștepta muierea puternică și îmbujorată cu un vas de caș, am luat și pentru ”la oraș”, doar e mâncare bună; Otilia a întrebat de mere, și tare s-au mai bucurat să împartă cu noi și fructele.

img_4199

Apoi pe ”direct”, pe urme de mioare, pe o cărăruie abruptă haida la vale, la apă. Acolo, s-antâmplat un fel de picnic peste tot, cu mâncăruri diverse și desigur caș. Cu poftă de umblat am luat-o apoi din nou la pas și am descoperit și cum intră apa-n stâncă și cum stau timide vacile pe dealuri, cum se camuflează oile-n costume de calcar, sau cât de mare e un cal alb și cât de frumos e altul cenușiu. Am trecut de portițe sprijinite cu grijă, peste garduri de lemn-din totdeauna și am făcut un ocol prin minunata vale într-o lume din ponor. Am mai întâlnit locanici, și ne-am bucurat  pentru că am văzut fețe luminoase și mâini vrednice, trupuri mici și atât de agere, suflete bătrâne cu mintea lucidă! Soarele povestea cu toamna și noi zâmbeam printre copaci, ziua era atât de frumoasă și ne-a așteptat să ajungem la locul potrivit ca să ni se arate.

img_4240

Nu aveam nevoie nici de mai mult nici de mai puțin timp, pentru că intensitățile au fost tocmai potrivite și așa ne-am îndreptat înapoi către orașe, dar ca să nu intrăm dintr-o dată în urban am poposit și la o mămăligă cu smântână sau smântână cu mămăligă. Apoi am concurat și am ajuns la casele noastre pe rând ca să ne luăm avânt pentru următoarea tură.

Cu drag, pe data viitoare!

Text: Fuxi

Foto: Călin

Lasă un răspuns

Sari la bara de unelte